Sandra Ecobescu: Nici vorbă. Întâi de toate pentru că eu am refuzat să le spun părinților mei ce intenționez să fac, iar în al doilea rând tata îl cunoscuse pe Neagu Djuvara în tinerețe, aveam să aflu mai târziu, dar nu erau prieteni astfel încât să-l poată suna și să-i ceară ceva. Comisarul de poliție îi spune mamei mele "Doamnă, ne cerem scuze, a fost o confuzie de nume, s-a lămurit acum, veniți mâine să vă luați pașapoartele, veniți, însă, dimineața, înainte de 9.00, că la 9.00 bolșevicii iau puterea!" Un înalt funcționar la Ministerul de intern rus, în 1917, știa că, a doua zi, bolșevicii iau puterea la ora cutare”, povestea Neagu Djuvara. Războiul de șaptezeci și șapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane ("The Seventy-Seven Years' War (1914–1991) and the Premises of the American Hegemony", Humanitas, 2009 Deși mama lui era o femeie simplă de la țară, iar din amintirea tatălui care a murit pe front nu a mai rămas nimic, au apărut în viața lui niște personaje providențiale care l-au ajutat și despre care povestește foarte emoționat.

O amintire care îl urmărește și astăzi pe Neagu Djuvara este imaginea mamei sale cântând, la pian, lucrări de Chopin. După tot felul de aventuri nu tocmai plăcute, familia Djuvara a reușit să plece către Occident: „Am prins ultimul tren care pleca către Helsinki, că după aia s-au închis granițele! Mi-am început viața cu un adevărat miracol!” Deși copilul n-a avut parte de cine știe ce aventuri, pe timpul vacanțelor pretrecute la țară, Neagu Djuvara spune că acea perioadă i-a fost extrem de utilă adultului de mai târziu.Sandra Ecobescu este fondatoarea Fundației Calea Victoriei și un om care a renunțat la un job de director comercial într-o companie germană pentru a crea ceva ce părea un demers sinucigaș în anul 2007: Fundația Culturală Calea Victoriei, un loc unde lectori cunoscuți, iubiți, precum Neagu Djuvara, să ofere cursuri de istorie, de artă, de fotografie, de bien vivre tinerilor, adulților care și-ar fi dorit o altă abordare asupra culturii. Cum ai ajuns tu să fii adoptată de acești doi oameni minunați, cuplul Ecobescu, despre care tu vorbești acum cu naturalețe ca despre părinții tăi?

Neagu Djuvara, născut pe 18 august 1916, la Bucureşti, într-o familie de origine aromână, şi-a luat licenţa în Istorie la Sorbona, în 1937, şi trei ani mai târziu a devenit doctor în Drept, la Paris. În 1972, a obţinut doctoratul în Filosofie, tot în capitala franceză, urmând ca, în 1987 să primească Diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris. Am avut o mamă excepțional de bună și de inteligentă, și de blândă, și de drăgăstoasă, așa încât, învelit, învăluit de dragostea asta maternă, n-am avut nicio durere, nicio dramă în familie. Știam de toate dramele: că fratele mamei înnebunise, că tata a murit, toate dramele astea le-am înregistrat, dar fără să-mi schimbe viața în mai trist. Pur și simplu eram fiul unei mame drăgăstoase și inteligente, deci copilăria mea a fost blândă, a fost dulce, nu a fost dramatică!”, mai spunea Neagu Djuvara. a b "Romanian historian Neagu Djuvara dead at 101". ABC News. 26 January 2018. Archived from the original on 26 January 2018 . Retrieved 29 January 2018.He spent 45 years abroad, in exile. He settled in Niger in 1961, where he served as an adviser for the country’s Foreign Ministry, and was a professor of international law. After 1984, he returned to Europe, resuming his activities with several Romanian cultural institutions in exile. Djuvara was survived by his daughter, granddaughters, and great-granddaughters. [5] Most of his works in Romanian were published by Humanitas. [ citation needed] Work as a historian [ edit ] He also published extensively regarding the relationship between his native Romania and Europe, placing the country politically and culturally "between East and West", [18] [19] [20] citing it as the "last to enter what is commonly called the European concert", [17] referring not to Romania's 2007 accession to the European Union, but to the country's change of orientation towards adopting a Western political and cultural model. He has voiced his concern regarding multiculturalism in Europe, a policy which he views as detrimental to stability within the EU. [9]

A murit Neagu Djuvara. Cine a fost și ce a însemnat pentru cultura și istoria României". www.digi24.ro. După Revoluţia din 1989, Neagu Djuvara a revenit în România, unde a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti până în 1998. După cum spuneam şi mai sus, Neagu Djuvara a fost şi un memorialist spumos, flamboaiant, cu un stil pişicher, ludic, în siajul vechilor noştri memorialişti de secol XIX (unul dintre ei fiind Ion Ghica cu „Amintiri din pribegia după 1848” – „care evocă cealaltă emigraţie, cea care a urmat înăbuşirii revoluţiei din 1848”). În „Amintiri din pribegie”, volum apărut, până acum, în zece ediţii, autorul nostru dă dovadă de un talent de povestaş pe care nu l-am întâlnit la mulţi scriitori români, îmbinând stilul anecdotic cu portretistica, cu istoria, astfel încât ai impresia că îl asculţi pe Neagu Djuvara, nu că îi citeşti, negru pe alb, povestea vieţii. Numele său apare pe mai multe volume colective, precum ”Aromânii: istorie, limbă, destin” (1996, 2012) şi ”Cărţile care ne-au făcut oameni” (2010).a fost decorat cu Ordinul Naţional ''Servicul Credincios'' în grad de Mare Cruce, iar în 2010, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, l-a decorat cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. Pe 9 august 2016, lui Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler, iar la finalul lunii martie a acestui an, a primit premiul de Excelenţă la cea de-a XVI-a ediţie a Galei Premiilor Radio România Cultural. Dar dacă mă întorc la întrebarea ta, aș zice că pomenind numele meu, în medii legate de diplomație, găseam oameni care îi păstraseră o amintire plăcută. Dar când am ales să lucrez în logistică, numele meu nu spunea nimic nimănui. Până la urmă, lumea diplomației este una destul de închisă și doar în ea se știu unii pe alții. Istoricul a fost înhumat în mormântul familiei Djuvara din cimitirul Bellu, unde i-au fost aduse onorurile militare cuvenite pentru un Cavaler al ordinului naţional „Steaua României”. Sora mea cea mare a fost adoptată de o familie de diplomați, iar eu și cu Cristina am ajuns în familia Ecobescu. Alexandru Barciuc, tatăl biologic al Sandrei, în rolul de criminalist, în seria BD în acțiune

He later worked as a diplomat, and decided to remain abroad. He left for Paris and was subsequently involved in advocacy of anti-communist political causes and the rallying of exiled intellectuals. During World War II, he returned to Romania, where he married and fathered a daughter. [3] [5] He joined the Romanian Armed Forces and was stationed in Ploiești under the Iron Guard's National Legionary government. [3] Când am realizat aceste lucruri în facultate și am deschis ochii asupra realității, relația mea cu acest trecut apropiat, numit comunism, a fost foarte complicată și, dacă vrei, parțial am reparat aceste neliniști prin întâlnirea cu Neagu Djuvara și prin fundarea acestei instituții Fundația Calea Victoriei, care este, înainte de a ajunge să ne luăm salariul de aici și să putem să trăim decent, dar mereu cu momente de suspans, o poveste de dragoste pentru publicul larg. Să-ți dau un exemplu, dacă la un curs nu avem decât 5 înscriși, iar ceea ce aduc ei acoperă doar onorariul profesorului, noi decidem să susținem cursul pentru că aduce bucurie unor oameni. Nu este o fundație caritabilă în sensul că adunăm ajutoare pentru copii, de pildă, dar caritabil poate fi și așa într-o oarecare măsură. Concertele cu Tiberiu Soare, de la Sala Radio sau de la Teatrul Național, care au adus bucurie sutelor de oameni, au fost susținute prin munca noastră iar profitul, de cele mai multe ori nu a existat. Asta poate să însemne poate că nu suntem cei mai buni manageri culturali, dar poate însemna și că piața românească este una complicată. Sandra Ecobescu împreună cu Neagu DjuvaraOare această viziune „maniheistă" a societăţii romaneşti la începutul veacului trecut să se apropie ea de adevăr (în măsura în care se poate vorbi de „adevăr" în istorie)? Să fi fost ţările noastre, până la primele semne ale influentei franceze, adâncite în beznele inculturii şi ale tiraniei moştenite dintr-un Ev Mediu prelungit de dominaţia otomană prin mijlocirea fanarioţilor? Iar tot ce este azi valabil la noi pe plan cultural, social, politic să se datoreze numai şi numai „influentei franceze asupra spiritului public în România"? Instinctiv mi se părea că realitatea era mai nuanţata si, după matură chibzuinţă, am hotărât să uit de observaţia ironică a lui Alphonse Dupront. Sandra Ecobescu: În 1974, când aveam un an și jumătate, un accident aviatic s-a petrecut în Munții Lotrului, la Prejba. Avionul care venea de la Oradea spre București îi avea la bord și pe părinții mei, drăguții de ei, Viorica și Alexandru Barciuc. Veneau de la rudele din Oradea, de Crăciun, să facă Revelionul la București. Lăsaseră acasă trei fete: Irina, Cristina și Sandra, eu. un fel, punctul meu de plecare nu era foarte diferit de al lui Pompiliu Eliade: aveam simtămânrul că adâncile prefaceri prin care trecuse tara noastră în veacul trecut prezentau caracteristici tipice ale fenomenului de aculturaţie în ipostaza unei întâlniri între două civilizaţii. Pe de altă parte însă, îmi dădeam seama că prezentarea unei asemenea teze risca să provoace la unii compatrioţi, chiar la intelectuali dintre cei mai luminaţi şi mai bine intenţionaţi, unele reacţii negative: afirmaţia că pe la 1800 ţările noastre nu aparţineau „civilizaţiei occidentale" e percepută de multi ca însemnând că ele nu făceau parte din Europa! „Atitudine antipatriotică!" Se uită că, de aproape un mileniu şi jumătate, Europa era tăiată în două. Erau „două" Europe. Prima ruptură se produsese o dată cu împărţirea imperiului roman în două, în 395. De o parte şi de alta a acelei linii de despărţire, cu totul arbitrară la început (tăia de-a curmezişul Iugoslavia de ieri!), aveau să se dezvolte cu încetul doua lumi care, cu toate că punţile nu vor fi rupte cu totul niciodată, vor evolua totuşi pe căi din ce în ce mai deosebite. „Falia" se va lărgi mai în-tâi când valul slavilor de sud va despărţi romanitatea apuseană de romanitatea răsăriteană şi de elenismul renăscut la Bizanţ; se va adânci o dată cu schisma din 1054 a Bisericii si, mai dramatic încă, după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, în 1204. De atunci se poate vorbi de un adevărat clivaj între culturi, întărit statornic de nesfârşite dispute religioase. Stăpânirea otomană se va întinde o vreme şi asupra unei părti a lumii catolice, în Croaţia şi Ungaria, dar, în ansamblu, ea va coincide cu fosta sferă de influentă bizantină, pe care, în tot sud-estul european, o închide cu o adevărată „cortină de fier" avânt la lettre. O închide şi o îngheaţă în forme învechite, în vreme ce Occidentul catolic, apoi şi protestant, trece, de la începutul Renaşterii, prin uriaşe prefaceri pe toate planurile culturii – în înţelesul larg al cuvântului: religie, filosofie, ştiinţa, arte, instituţii, moravuri. Din toată această transformare, prea putin pătrunde în lumea noastră. Se poate chiar spune că în secolele al XVII-lea-al XVIlI-lea, pe măsură ce „turcocratia" – pentru a folosi expresia bizantinistului Petre S. Năsturel – se face mai apăsătoare în ţările române, acestea se vor îndepărta şi mai mult de modelul occidental decât fusese cazul în primele veacuri ale voievodatelor. Desi câteva influente occidentale se manifestă în artă, desi câţiva boieri sau pretendenţi la domnie (trei-patru într-un secol!) călătoresc în Apus şi sunt marcaţi de acea experientă, aceste fenomene rămân cu totul marginale şi superficiale, fără vreun impact real asupra „mentalului colectiv", asupra „tării".